UNDE SUNT, OARE, CEI CARE MAI SUNT ?
Volumul de reflecţii şi aforisme intitulat LACUNARE (apărut la Ed. Vremea, Bucureşti, 2013), e un fel de “plutã a Meduzei”. Ne rămâne să sperăm că vom “supravieţui” măcar. Într-o ţară în care se vorbeşte atât de mult, stilul incisiv, lapidar, al unui tânăr autor, surprinde şi încântă. Atâţia scriitori la o vârstã înaintată, uimitor de productivi, cultivă retorica searbădă şi fanfaronada!
Marius Conu e departe de-a se lăsa “confiscat” de fantasme; el nu se “hrăneşte” exclusiv cu luminã de lună şi cântec de privighetoare. Altfel spus, poetul Marius Conu e dublat de un observator atent al cotidianului, pe care îl “demontează” necruţător, ca să-i arate “lacunele”. Idealistul e substituit de un sceptic. Azurul fascinează; dar mocirla există. Autorul i se adresează cititorului cu familiaritate, deşi decorul e sumbru; de unde impresia că s-a strecurat deja o nuanţă de cinism: “Trăim vremuri pervertite, prietene… şi perversiunea cea mai mare este că ne ascundem de această realitate sub etica unor vremuri trecute.”
În treacăt fie zis, vremurile trecute nu erau mai puţin pervertite. Exploatarea omului de către om (“homo homini lupus”) datează de milenii. Setea de putere, goala frazeologie (menită să camufleze interese personale sau de grup), corupţia, arivismul-iatã aspecte monstruoase de care Eminescu şi Caragiale, printre alţii, se arătau perfect conştienţi. Industrializarea României, încă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi, implicit, introducerea unei complicate birocraţii, a dus la alienarea treptată a individului (cazul funcţionarului Nicu Dereanu, dintr-o scurtă prozã a lui Macedonski, e semnificativ). N. Iorga, adept al modului de viaţă patriarhal şi, deci, al unei concepţii estetice “sănătoase”, nu putea fi decât refractar teoriei lovinesciene a sincronismului, al cărei nucleu e noţiunea de spirit al veacului. În altă ordine de idei, Urmuz (“ajutor de grefier”) are un precursor în Caragiale, “cinicul”, în ceea ce priveşte intuirea absurdului existenţial. Faptul e cunoscut, dar prea puţin luat în seamă.
În România de astăzi, sub auspiciile aşa-zisei democraţii post-decembriste, asişti la spectacolul epuizant al unei lumi cenuşii, ostile. Într-un asemenea context, nu poţi avea decât sentimentul des-rãdãcinãrii. Anumite afirmaţii ale autorului ar putea să pară nelalocul lor, dacă n-am dispune, la tot pasul, de exemple “palpabile”. Individul modern are memoria “scurtă” sau a pierdut-o cu totul. De aici, opacitatea faţă de trecutul nostru cultural-istoric, reticenţa şi chiar aversiunea în raport cu adevăratele modele. Autorul constatã, pe bunã-dreptate, “lipsa unui destin călăuzitor” şi observă “gesturi lipsite de importanţă şi semnificaţie”. Înţelegerea greşită a expresiei “a fi la modă”, “americanizarea” sau “manelizarea” generală, seducţia pe care vedetele-paiaţe o exercitã asupra conştiinţelor necoapte, minciuna sistematică şi goana după succesul steril-mediatic- au rupt punţile de legătură fireşti dintre indivizi şi chiar dintre generaţii. Dezgustul autorului e sintetizat într-o imagine plastică: “Ne hrănim cu gunoi social”. Stereotipiile de comportament şi de limbaj par consecinţa unui experiment macabru, realizat într-un uriaş laborator secret, fiinţele umane având rolul de cobai. Uniformizarea de tip comunist se perpetuează într-o ambianţă “capitalistă”. Individul modern acţionează la “comandã”, iar un indiciu de personalitate, echivalând cu o ieşire din “cadru”, e aspru sancţionat.
Termenul angoasã (“Angst”) revine frecvent în paginile cărţii de faţă. Autorul e de părere că “angoasa eliberează monstrul din noi”. Se face aluzie, probabil, la reacţiile imprevizibile, instinctive, ale omului în situaţii-limitã. Nu-i exclusă influenţa unor filosofi şi scriitori “existenţialişti”, precum: Nietzche, Sartre, Camus, Kafka. Câte-o frază cu caracter eseistic sună “cioranian”: “Soluţiile se dovedesc a fi în cel mai bun caz optimismul deşãnţat că mâine va fi mai bine”. Individul modern nu mai fiinţează “întru mister şi pentru revelare” (după expresia lui Blaga). El apare, mai curând, des-fiinţat. Meritele sau calităţile cuiva au căpătat pondere materială, au devenit “măsurabile”. Cetăţeanul modern vrea eficienţã, profit. Principiul de care te izbeşti, în toate încercările tale de adaptare la sistem, e acesta: “Dacă vrei, poţi”. Ca şi cum n-am avea, la urma urmei, preocupări şi înclinaţii diferite. Ca şi cum profesorul (tocmai el!) n-ar avea dreptul să trăiască decent măcar!… Nu bunul-simţ, ci indiscreţia te face simpatic, interesant în ochii celorlalţi. Pentru femei, în genere, agresivitatea (verbală şi chiar fizică) denotă “masculinitate”; stăpânirea de sine plictiseşte, lasã impresia oscilării. Dar şi lipsa de reală comunicare determinã “angoasa”. Paradoxal, invocăm “societatea”, fără a avea sentimentul solidarităţii. Ne entuziasmãm de fleacuri şi ne prefacem înduioşaţi de dramele altora. Relaţiile inter-umane sunt precum filele mucegăite ale unei cărţi din care te străduieşti să salvezi ceva, sau precum fântâna cu apă tulbure din care, pe arşiţã, ai vrea totuşi să bei, ca să nu crapi de sete. Autorul a înţeles că roţile maşinăriei moderne, capitaliste, sunt unse cu otravă. Tehnologia, ca mijloc-e absolut necesară; tehnologia, ca scop în sine-înspãimântã. Cetăţeanul de azi “nu mai este altceva decât suma unor amintiri străine, implementate, şi a unor nevoi artificiale dictate de zeul Consum”. Virtualul a înăbuşit firescul, autenticul. Omul, concurat de propria “creaţie”, riscã să fie anihilat de aceasta. Când robotul va ajunge să-l ia, prieteneşte, pe om pe după gât, se va auzi, probabil, o troznitură scurtă. Reţelele de socializare constituie un soi de “fast-food”: comunicare sintetică, absenţa elementelor “nutritive” pentru minte şi inimă. Aşa se şi explică noţiunea de “obezitate psihică”, utilizată de autor. În afara omenescului, a contactului viu cu semenii, nimic nu se poate construi. Mai bine un prieten de suflet, decât sute de “prieteni” pe FACEBOOK. S-a creat o relaţie “specială” între om şi ecran, aşa încât prezenţa concretă a cuiva tinde să devină de prisos.
O altă problemă esenţială atinsă de autor este aceea a pornografiei. Internet-ul, într-adevăr, “geme” de oferte. Eşti asaltat de imagini în care instinctele se dezlănţuie brutal, orgiastic, de parcă am asista la însuşi triumful cărnii asupra spiritului. Astăzi, până şi copiii au acces la aşa ceva; interdicţia le sporeşte, evident, curiozitatea. Ţi se pare că-i vezi jucându-se cu nişte grenade. Ne-am obişnuit cu ideea că societatea românească are o mentalitate conservatoare (naţie creştin-ortodoxă). Totuşi, cazurile de ipocrizie sunt nenumărate, atât de partea bărbaţilor, cât şi de partea femeilor: “Trăim într-o lume în care este interzis şi ruşinos să vorbim despre actul dragostei în mod explicit, dar în care violenţa şi juisarea orgasmică ne este oferită clipa de clipă, în formele ei cele mai crude şi nude pe toate canalele media”. Pe de altă parte, femeile moderne, “emancipate”, au pretenţia de-a concura cu bărbaţii (pe care, de fapt, ar vrea să-i domine) şi nonşalanta de-a se folosi de ei, simulând “sentimente”. Pe scurt, femeia a cam uitat să fie… femeie: “Alienaţia şi stranietatea sunt ceea ce definesc astăzi feminitatea”. Autorul crede că în relaţia modernă de cuplu s-a instalat chiar “o formă de canibalism psihic”. Cortegiul penibil de nunţi şi divorţuri din ultimii ani, ar trebui să ne dea de gândit. De la artificii la înjurătură nu-i decât un pas.
Volumul conţine şi un “discurs” împotriva artei contemporane. Nu-i propriu-zis vorba de un discurs, cum nu prea pare să existe o “artă contemporană”. Avem în vedere, cel mult, tendinţe artistice actuale. În sec. al XIX-lea, romanticii erau “moderni”;” clasicismul” (teoretizat de Boileau) reprezenta o fază depăşită. Pentru avangardiştii din primele decenii ale sec. XX, “romantic” şi “anacronic” sunt noţiuni sinonimice. Dadaiştii, de pildă, experimentau inteligent, deşi avem în vedere un grup restrâns de “iniţiaţi”, un program estetic fără ecouri durabile. Astăzi discutăm despre “dadaism” că despre un bun cultural câştigat; mişcările de “avangardã” au devenit, şi ele, “clasice”. Stabilim afinităţi sau diferenţieri între epoci, curente şi scriitori cu mijloace noi de investigare; însăşi întrebuinţarea cuvântului “noutate” se pretează la nuanţe. Au avut loc, între timp, revalorificări şi repoziţionari, s-au deplasat “linii”, de la o generaţie de critici la alta (exceptând, fireşte, cazurile de osificare), s-au modificat accente. E de-ajuns să ne gândim că “proza” lui Urmuz (un anonim pentru vremea lui) rămâne interesantă, şi că Bacovia s-a dovedit a fi mai mult decât un “simbolist”.
Căutând să surprindă specificul manifestărilor artistice actuale, autorul se pierde în generalităţi. Tonul e categoric: “Se cautã în contemporaneitate o revoluţie a stilemelor… Apare o dihotomie a înţelegerii expresiei artistice, una pentru critica de artă, alta pentru publicul larg”. Sau: “De cele mai multe ori, ambiguitatea expres dorită (sic!) ascunde snobismul intelectual (?)”. Sau: “O literaturã de tip terorist care îşi propune (?) să adâncească angoasa receptorilor, să provoace dezgust şi repulsie (sic!)”. Se ivesc pleonasme şi stângăcii verbale: “un mod ardent şi mistuitor”; “lume artistică în declin şi bolnavă în ea însăşi”; “forma şi finalitatea unei forme fixe”; “poezia este atunci când…”; “nu considerăm în mod manierat şi academic”; “arta nu se poate subsuma ca înţeles…”; “asumarea unui act de curaj benevolent”.
În schimb, atunci când încearcă să definească poezia (lucru imposibil!), autorul creează el însuşi imagini sugestive: “Exprimarea poetică nu este nici caldă, nici răcoroasă, este de gheaţă sau de foc”; “Poezia este un fluture sonor ce-şi picurã vibraţiile subtile asupra unei lumi în destrămare…”
Dar poetul Marius Conu se “trădează” şi cu alt prilej. În “Lacunare şapte” el evocã, subtil, “încăpăţânarea firelor de iarbă în căutarea lacomă a soarelui” sau “violenţa fragilă a fiecărei gâze trăindu-şi în mod plenar destinul efemer”.
Omul ar trebui să asculte de un glas mai înalt, să se integreze, prin gânduri şi fapte, în însăşi ordinea cosmică: “Suntem inima dureroasă a universului şi suntem în viaţă”.
De noi depinde să ne revenim din cumplita inerţie mental-spirituala, semnalată cu nerv polemic în această carte.
ROBERT TOMA
Mariusconu's Blog 